Lacrmile imi inunda ochii si pana sa apuc sa zic orice, aud:
„-Inima mea, ai fost proiectia sufletului meu inca din prima secunda in care te-am zarit. Nu eu, ci inima mea a decis ca fara tine nu as mai fi eu. Esti tot ceea ce mi-am dorit de la viata. M-ai facut sa ma cunosc mai bine decat orice altceva si fara tine, nu as mai putea gasi sensul existentei mele. Esti motivul fericirii mele. Vrei sa imi inlocuiesti mama si sa imi fii, pe vecie, vis, implinire, casa, zambet si suflet?”
Eram mai uimita si mai fericita decat imi puteam imagina ca un om poate fi.
„-Da!”, am spus aproape fara sa clipesc.
Ce altceva as fi putut spune? Nu-mi pot pierde sufletul.

Sfarsit.