E primavara. Poate una dintre cele mai bizare pe care le-am trait pana acum. Razele calde, dar inca timide, ale soarelui imi mangaie pleoapele, atat de insistent incat ma forteaza sa deschid ochii cu oarecare neplacere. Stiam ce urmeaza. O noua zi in locul in care mama a vrut sa ajung, o noua scoala, noi prieteni ce ma privesc acuzator. Am trecut de mult peste aceasta noutate neplacuta, iar privirile lor fac parte dintr-un obisnuit ce a trecut in firescul total neimportant.

Imi aleg in graba hainele si ma indrept usor spre scoala. Drumul nu e lung, insa e suficient pentru a-mi pune in ordine gandurile, lucru care acasa imi este imposibil; sa locuiesti cu inca 2 frati mai mici nu e asa de placut pe cat pare.

Fara sa realizez, parca, ajung in fata portii principale. Curtea scolii e plina de persoane din ce in ce mai obosite de programul la care sunt supuse fara a se putea indoi. Ma lovesc de aceleasi priviri critice, zambete infundate ce se opresc atunci cand privirea mea nepasatoare se intersecteaza cu a lor. Nu pot nega, am fost dintotdeauna ciudata prin definitie. Eu ma numesc particulara, dar stiu ca cel mai potrivit cuvant este “ciudata”. Alegerile mele nu au fost deloc cele mai fericite, atat vestimentare, cat si in ceea ce priveste hobby-urile mele, insa, intr-o familie numeroasa ca a mea, am invatat, involuntar aproape, ce inseamna diversitatea si ca oamenii isi pot accesa cea mai buna varianta a lor doar atunci cand isi pot deazlantui adevaratul sine interior. Astfel, am cazut la pace cu Desire(pentru ca asa se numeste sinele meu ascuns). Nu am avut niciodata prieteni multi, fapt pentru care aici am doar o singura prietena ce mi-a fost sprijin si inlocuitor cand imi obosea sufletul, cu atat mai mult nu incape vorba de prieteni din categoria “celor populari”. Eram mereu singura si ma obisnuisem cu asta fara sa pot contesta faptul ca eu sunt cea care face imposibila apropierea. Nu aveam insa decat sa aflu ca azi, o zi prea banala de luni, totul va fi diferit.

Eram afara, pe banca care nu se ocupa niciodata fiind la umbra unui tei batran, mult prea retrasa. Citeam. Eram total absorbita de actiunea oferita de noua carte pe care biblioteca scolii o primise, de altfel singura pe care nu o citisem de acolo. Nu am observat insa ca langa mine se asezase timid, incat sa nu imi intrerupa lectura, Stefan, liderul echipei de fotbal a scolii. Era un tip la fel de particular ca mine, cu parul cret si ochi verzi, mult mai inalt decat mine, cu o popularitate ce intra in competitie acerba cu singuratatea mea. Il observasem de multe ori insa de prea putine privirile ni se intersectasera, fapt ce ma facuse se realizez imposibilitatea de a-i adresa vreodata cateva cuvinte. Mi se parea echitabil. Pana astazi, insa. Ma privea intr-un mod cu care nu eram familiarizata, atat de dezinteresat si dornic de interactiune, atat de bland si clar incat am simtit intr-o clipa cum obrajii mi se inrosesc. Mi-am revenit repede in fire si m-am hotarat sa il salut. Simplu si fara sa imi dau de gol surprinderea. Aparent, cred ca mintile ni se conectasera cumva, astfel incat ne-am salutat in acelasi timp. Intamplarea asta aparent doar amuzanta a starnit in mine sentimente noi, ceva ce nu mai traisem, ceva ce imi conferea o speranta netraita. Am vorbit ore intregi, regasindu-ne pe aceeasi banca in fiecare pauza. Ziua era pe terminate, dar spre fericirea mea, ne-am dat intalnire a doua zi in acelasi loc. Am plecat acasa cu o mie de intrebari in minte, toate umbrite, insa, de o bucurie de nepretuit.

Lumina Dragostei – partea II

Lumina Dragostei – partea III