A doua zi, dimineata m-a intampinat cu un alt aer. Eram mai dornica decat niciodata sa ajung la scoala si sa imi petrec pauzele pe banca ce pana mai ieri imi asculta doar lectura soptita. In pauza l-am gasit pe banca, asteptandu-ma. Radiam de incantare. M-am asezat si, ca si cum ne-am cunoaste de doua vieti si ceva, am pornit o discutie atat de placuta, incat ma facea sa urasc soneria clopotelului ce ma impiedica sa imi petrec timpul alaturi de Stefan. La finalul zilei, mi-a cerut timid sa ma insoteasca acasa. Stiam ca e doar un pretext pentru a afla unde locuiesc fara sa traiasca stanjenitoarea clipa in care m-ar fi intrebat direct, dar am acceptat fara sa stau o clipa pe ganduri. Pe drumul spre casa am descoperit un nou Stefan, cu o alta deschidere, mult mai mare si cu o alta placere de a-mi asculta povestile banale. Atat de tare am fost fermecata de noul meu prieten incat uitasem unde stau. Am facut schimb de numere de telefon, doar pentru urgente, ne-am luat “Ramas-bun!” si am intrat. L-am privit pe geamul rotund al usii de lemn de la intrare cum mergea zambind si, chiar si fara confirmare, pentru o clipa am crezut ca eu sunt motivul zambetului sau.

Zilele ni le-am petrecut in aceeasi maniera la care se adaugau scurte convorbiri telefonice, cu motive bizare. Mie mi se pareau foarte dragute. Datorita acestora, seara adormeam cu zambetul pe buze.
De obicei, imi petreceam sfarsitul de saptamana acasa, citind sau certandu-ma pe jocuri stupide cu fratii mei. Insa, acum, era primul week-end de cand il cunoscusem pe el, cel mai bun prieten al meu. Sambata m-am trezit tarziu. Dupa ce mi-am efectuat rutina de dimineata, mi-am verificat telefonul. Primisem un mesaj de la el. M-a uimit si bucurat intr-o maniera ce m-a fortat sa topai cateva secunde. “Sa nu iti faci planuri. Azi si maine mergem in locul in care miracolul se intampla. La 8 sunt jos. Te astept. P.S.: Sa te imbraci in albastru”. Eram mai fericita decat as fi crezut ca ma pot vedea. Am asteptat cu o nerabdare devoratoare ora intalnirii. Eram gata. Alesesem o rochie de un albastru atat de profund, incat parul meu blond iesea in evidenta precum soarele pe un cer senin.

Trecusera cateva minute peste ora stabilita. Priveam cu tristete ceasul si eram dezamagita de mine. Cum de acceptasem eu sa ies cu el? Nu il cunosc de mult. La ce ma asteptam? Nu era o surpriza ca oamenii renunta la mine, insa, fiind vorba de el, eram chiar dezamagita. Decisesem sa ma schimb si sa ma pregatesc sa citesc singura, insa in exact acelasi moment, aud telefonul sunand. Era Stefan. Ma astepta jos si isi cerea scuze ca a intarziat. Eram din nou fericita. Am coborat in graba. Ma astepta imbracat intr-un albastru atat de asemanator, incat paream la fel.
“-Esti spendinda!”, mi-a zis incet si timid.
“-Multumesc, la fel!” i-am zis eu. De ce oare i-am zis asta. Puteam sa ii fac si eu un compliment. Ce neindemanatica sunt cateodata.

Va continua…

Lumina Dragostei – partea I

Lumina Dragostei – partea III